scenario

Erau odată nişte fiinţe foarte mici, sub un cer foarte mare. Trei puncte de suspensie, atât erau. Dar era suficient să formeze o linie. Cineva le tot repeta: dragostea este singurul leac pentru singurătate. Dragostea de oameni, ca sentiment ultim. Fără prefăcătorie, fără minciuni. Nu erau pregătiţi să audă aşa ceva, bruscheţea mărturisirii Lui îi speria. Fugeau, se ascundeau în pământ, redeveneau foarte mici. Din ascunzişul lor, priveau către sufletul lumii cu fereală, cu mirare, cu speranţă. Pentru puţin timp, nu se mai simţeau singuri. Refăceau traseul de la punct la linie de o mie de ori, dar tot nişte puncte rămâneau. Unul aici, altul dincolo, la mare distanţă de cerul mare, înstelat. Cândva, au încăput cu toţii acolo. Azi era altfel, unii erau sub pământ, alţii sub cer. Lipsa încăperilor, ca un fagure crescut prea mult înspre în afară, îi sufoca. Îi asurzea zgomotul sticlelor şi paharelor sparte. Voiau cerul înapoi, cerul fără rest, si poarta care le spunea ceva despre ei. Era intrarea in cocon, in cubul-cuib. Nu le spunea mult, suficient însă cât să-i pună pe gânduri, pe fugă. N-ar fi trebuit, erau curajoşi, in felul lor, până la sinucidere. Numai că…

II. Marsarier sentimental

… Numai că, din când in când, punctele se trezeau claustrati in apartamentele rabdarii. Obisnuiti cu drumul si cu inaltimile, aici se simteau ca intr-o inchisoare. Voiau sa ajunga  acolo unde nu existau granite. Locul nu avea forma concreta, era o stare la care contribuia si decorul in schimbare pe care punctele, ca niste calatori ce erau, si-l imaginau. Nu era un decor de poveste, era realitatea orasului in care traiau, cu multitudinea de semne de punctuatie care urmau dupa virgulele si punctele pe care le cunoscusera deja.
Când se simteau nesiguri, dadeau in marsarier sentimental. Stiti, acela care ne permite sa vedem, de la distanta, mult mai bine. Ce vedeau ii nemultumea. Si iar fugeau sub pamânt, iar taceau o vreme si inca o vreme. Se gândeau chiar ca acel curaj de care le vorbise Inteleptul nu era, de fapt, decât felul lui de a-si râde de ei. Nu erau curajosi, nu erau decât salbaticiti. Nu doar ei, ci si altii ar fi trebuit sa aiba infinita rabdare. Sa ii scoata din povestea in care singuri se prinsesera, cu impresia ca invata ceva. Sa ii scoata din inchisoare si sa le daruiasca ceva… doar pentru ei.

III. Povestea posibila

… Pentru ei continuăm. Cele trei puncte de suspensie care ne-au retinut atenţia acum cateva luni, din cauză că păreau atât de reale. Cu trecerea vremii, carnea lor s-a subţiat atât de mult, încât nu mai înţeleg dacă tot ce ne ţine deasupra oceanelor, in plutirea asta fara sfarsit, e pofta noastră de a ne imagina sau parfumul pe care l-au lăsat în urma lor.
Cine sunt cele 3 puncte de suspensie? Sunt o poveste posibilă, reconstruită din amintirile si speranţele altora. Uneori mă gândesc că-i suficient să se propună imposibilul în persoană şi aş uita de ele. Într-atât de superficiali pot fi oamenii? Nu . Imi amintesc o fraza citita pe un blog, care mi-a placut: te rog frumos să nu mă rogi nimic! Daca cineva m-ar ruga frumos, aş şti daca pot sa contez pe prezenta sa, în aceasta istorisire.

IV. Retorici descriptive

Eu sunt Punctul, primul din cele trei. Puncta, al doilea dintre ele, este mereu intre doua repere de pe harta. Nu stii de unde s-o iei, are nevoie de majuscule, de entuziasme, nu poate trai cu sonorul la minim. Eu acopar cu poleiala ce nu-mi convine: asteptari, priviri in zare. Eu stiu sa ma entuziasmez, mi-a zis ea, pentru ca are legatura si cu tine, a mai zis. Camera mea, al treilea punct, se vede doar cand e senin. E singurul loc fix, in universul fluctuant al oraselor mele – interior si exterior.
Puncta fuge cand ii pui intrebari directe, nu stie mereu sa-si fie prietena. Daca ar gasi motivatia, ar abandona toate detaliile intre care s-a pierdut. Nu vrea ca propozitia sa se termine cu ea, ci sa continue, ca intr-un joc, pana dincolo de granitele obisnuitului: “Ai trecut testul? Te iau cu mine! Nu l-ai trecut? Ramai. Ramai sa formezi un punct si o virgula, o amanare , ca si pana acum”.
Pana acum, cel mai des norii imi daruiesc ce am nevoie. Se aduna peste satul Bucuresti si il umplu de umbre. In suspensie deasupra oceanului de nori, dar si deasupra tuturor motivelor de a iubi, realitatea mea ramane fara de-nteles pentru ceilalti. Are rost doar pentru mine. Iar flautul continua…

V. “Cea mai frumoasa zi”

… trebuie sa fi fost cand punctele formau o linie. Ziua aceea a fost demult, iar acum se incurcau in griuri, intr-un joc fara miza sau muza. Punctul isi traia zilele una dupa alta, fara surprize sau noutati covarsitoare. Puncta voia sa auda obisnuitele probleme, povestile despre cele pe care le stia prea bine. Vazuse formele lor generoase, putea intelege mirarea Punctului, in fata acestui spectacol. Nu voia sa stie daca Punctul isi insira plictiselile pe abac de unul singur. Ar fi vrut sa-si permita un mic spionaj sentimental in care sa fie in rol principal. Cum ar fi fost? Ar fi iesit de la “inchisoare” si s-ar fi suit pe pervazul ferestrei Punctului. De acolo ar fi privit miscarea anotimpurilor, caderea frunzelor, toate amanuntele – de timp, de loc, de mod – pe care nu i le putea povesti. Poate, povestindu-i lumea prin ochii ei, l-ar fi facut mai fericit. Dar, spre ghinionul ei…  Camera, punctul zero, nu avea nimic iesit din comun: patru pereti, un birou, un dulap inghesuit deasupra unor haine in dezordine, doua biblioteci, un pat si o masa si multa, prea multa poezie. Dar poezia venea de la ea, pe masura ce-si imagina punctul zero si vedea cum toate acestea aveau un rost, ca si cum ar fi format o linie. O linie, in povestea celor trei puncte de suspensie…

VI. Despre plecari

… Suspensia in care te lasa toate plecarile, cand se intampla. N-au legatura cu tine, te bucuri ca se petrec si ca se alege plecarea in locul ramanerii. Asa, vei avea parte de vesti. Vor exista locuri si lucruri de povestit, vei astepta, te vor amuza detalii hazlii. Pentru cateva secunde, din cu totul alte motive decat ai crede, punctelor li se va reda statutul de linie. Apoi, din nou, lipsa de sprijin, suspensia.
Dar Puncta nu si-a pus niciodata intrebarea daca poate sustine Punctul, nici daca asta s-ar cuveni, nici macar daca asta-si dorea Punctul de la ea. Ce spunem despre noi, facandu-ne publicitate, rareori rimeaza cu realitatea…
“Mai bine sa-mi recapat ritmul si sa-mi pastrez zambetul nepasator. Sa construiesc lumea dupa plac, din cate puncte si virgule vreau, cand vreau!”, isi spunea Punctul. Si Puncta il auzea clar, de departe, din colivia ei cu ferestre catre apus. Nu-i pasa de distante, de fapt nici nu le constientiza prea bine. Ii era dor, nu-ntelegea de ce. Lui nu-i era. Sau, cel putin, n-o arata. Daca domeniul Punctei erau cuvintele, Punctul se pricepea la sentimente. Cand voia. Stia sa imbrace o enervare in cuvinte calme, stia sa aiba rabdare, s-ar fi tras de cozi (!) cu copiii lui Puncti, in diminetile friguroase de aprilie. Dar Punctul nu stia mai mult de ziua de maine, era credincios: carpe diem!
S-ar fi plecat de aici: Punctul si Puncta, in punctul zero, cu zambetele lor identic de timide, cu povestile lor, care se potriveau acolo unde nu ar fi trebuit, pentru ca Punctul calatorise mult mai mult. Avea, cum se spune, experienta frazelor. Aici ii venea randul, nu putea sa mai fie lenes. Voia sa descopere locul unde punctul si virgula deveneau semn de exclamare sau doar un punct definitiv, graitor. Dar ochii speriati cu care privea lumea, in momentele de deruta, nu-i permiteau certitudini. Doar alte taceri.

VII. Zmeul

… Taceri de neconceput pentru zmeu. Zmeul acela pe care-l visa cand statea intins pe nisip si privea cerul instelat . Era atat de mic, iar cerul atat de mare! Il cuprindea-n palma lui ca-ntr-o gaoace, il tinea la caldura. El – pe pamant. Cerul – in cer. Si totusi, era aparat. Si tot nu zbura destul de departe. Ar fi vrut sa zboare peste granite, catre Soare, catre Starea Definitiva, dar zmeul nu-l mai ajuta. Zambea la el, portocaliu si vast, si cadea sub vant. Nu-si luau adio, doar “la reve”. Glumind. Punctul se inchidea in casa, primind din cand in cand musafiri. Agatase zmeul in cui. Puncta se chinuia sa-i desluseasca pe amandoi, din ascunzisul ei discret. Plecarile erau bune. L-ar fi incurajat pe Punct sa plece mai des, pentru ca stia ca-i face bine sa se recunoasca in ochii necunoscutilor. Voia sa-i ramana ei punctul zero, ca sa-l poata studia in voie. Mirarea din ochii lui, vazandu-se “shipuit” in cele patru zari, o oprea. I se facea brusc teama: “cum, deja vrei sa ma dai la caini?” parea ca spune el, din adancul albastru al ochilor obositi. “A, nu”, spunea Puncta. “Nu la caini, la catei. Ei stiu sa roada!”. Apoi radeau amandoi si amanau plecarea.
Dar mai e mult pana la povestea pe care tocmai ati citit-o. Un infinit poate la fel de mare ca si cel fara ea. La urma-urmei, viata este o calatorie, nu o destinatie. Si ei, la fel.

… Atât de puţini oameni mai fac încă astfel de gesturi cu inima împăcată!
Îi poţi număra pe degete. Poate fi vorba de vecinul de la mezanin (sic!),
vecinul de destin sau pur şi simplu o cunoştinţă cu care te-ai intersectat
la un moment dat, ciudat pentru amândoi, cu un înţeles doar pentru tine.
Creşti amănuntul ăsta ca pe o plantă de apartament, te crezi puternic,
dar nu eşti. În veşnicia mea de plictiseală, vorba lui Pittiş, toate au un rost.
În primul rând, ar fi rostul imaginarului în faţa tuturor şuturilor pe care ni
le dă realitatea, în încercarea noastră de a fi altfel decât suntem. Cineva îşi
va da seama de impostură şi va avea două alegeri: să râdă sau să plângă.
Dacă va râde, vei auzi. Dacă va plânge, nu vei vedea. Pentru că lacrimile
sunt o chestiune privată, nu le împarţi cu oricine. De râs, poţi râde, căci
nu există discriminare în ce priveşte bucuria.

Despre ce vorbeam?

Aşa, despre răvaşe de la mine către tine (pronume generice, desigur).
Dacă m-ai întreba ce mă îndeamnă să le trimit, la cei aproape 30 de ani,
n-aş şti să-ţi spun altceva, în apărarea mea, decât că sunt încă un copil.
Unul care nu a înălţat încă destule zmee, care nu a făcut suficiente drumuri
în sine, în încercarea de a se cunoaşte, ba chiar a fugit de asta, pentru că
ar fi aflat, astfel, cât este de diferită de restul. Şi nu e o chestie pe care
s-o resimt ca un plus, ci dimpotrivă, ca un minus. Pentru că a fi diferit
înseamnă excludere , exil, aşteptarea altuia cel puţin la fel de diferit
ca şi tine (cu propria poveste, propriii demoni etc.).